Averea și cinstea sunt deșertăciuni
1 Este un rău pe care l‑am văzut sub soare și care s‑a înmulțit între oameni. 2 Este, de pildă, un om căruia Dumnezeu i‑a dat avere, bogății și slavă, așa că nu duce lipsă de nimic din tot ce‑i dorește sufletul, dar Dumnezeu nu‑i îngăduie să mănânce din ele, ci un străin le mănâncă: aceasta este deșertăciune și un mare rău.
3 Dacă ar zămisli cineva o sută de copii și ar trăi mulți ani, dacă zilele anilor lui ar fi multe la număr , dar nu i se satură sufletul de bunătăți și nici de înmormântare n‑are parte, eu zic că o stârpitură este mai fericită decât el. 4 Căci aceasta din urmă vine degeaba și se duce în întuneric, și în întuneric îi rămâne numele; 5 soare n‑a văzut și n‑a cunoscut, dar are mai multă odihnă decât omul . 6 Și dacă ar trăi chiar de două ori o mie de ani fără să vadă binele, nu merg oare toate într‑un singur loc?
7 Toată osteneala omului este pentru gura lui
și nu i se satură sufletul niciodată.
8 Ce folos are înțeleptul față de nebun?
Și săracul care știe cum să umble înaintea celor vii?
9 Mai bine să te mulțumești cu ce ai sub ochi
decât să umbli după ce‑ți poftește sufletul:
și aceasta este deșertăciune și goană după vânt.
10 Ce există a primit deja nume; se știe și ce este omul ,
că nu e în stare să se judece cu Cel mai tare decât el.
11 Căci există multe cuvinte
care înmulțesc deșertăciunea,
dar ce folos are omul din ele?
12 Cine știe ce este bine pentru om în viață, în cursul zilelor traiului său deșert, pe care le petrece ca o umbră? Și cine i‑ar putea spune omului ce va fi după el sub soare?