1 Cuvintele oratorului, fiul lui David, rege la Ierusalim.
Deșertăciunea existenței
2 O, deșertăciune a deșertăciunilor! zice oratorul.
O, deșertăciune a deșertăciunilor!
Totul este deșertăciune!
3 Ce câștig are omul din toată munca grea
pe care o depune sub soare?
4 O generație trece și apoi altă generație vine,
dar pământul rămâne mereu în picioare.
5 Soarele răsare și apune,
grăbindu-se apoi înspre locul de unde va răsări iarăși.
6 Vântul se îndreaptă spre sud
și apoi se întoarce spre nord.
Vântul umblă de jur împrejur, rotindu-se,
și revine mereu la traiectoria sa.
7 Toate râurile curg spre mare,
fără să o umple însă;
râurile se întorc de unde au plecat,
doar ca să pornească iarăși de acolo.
8 Toate lucrurile sunt obositoare,
cum nu se poate spune,
dar ochiul nu se satură să privească,
așa cum nici urechea nu se satură să asculte.
9 Ce a fost va mai fi,
iar ce s-a făcut se va mai face.
Nu este nimic nou sub soare!
10 Este vreun lucru despre care cineva poate zice:
„Vezi lucrul acesta? Este nou!“?
Totuși, el exista demult,
încă din veacurile dinaintea noastră.
11 Nu a rămas nicio amintire
despre oamenii de demult,
tot așa cum nici cei ce vor urma
nu vor mai fi păstrați în amintirea
celor ce vor veni după ei.
Deșertăciunea înțelepciunii
12 Eu, oratorul, am fost rege peste Israel la Ierusalim. 13 Mi-am îndemnat inima să caute și să cerceteze înțelepciunea cu privire la tot ce se face sub ceruri. Aceasta este o muncă obositoare, pe care Dumnezeu a dat-o fiilor omului ca să se ocupe cu ea. 14 Am observat toate lucrările care se fac sub soare și iată că toate sunt deșertăciune și goană după vânt.
15 Ce a fost îndoit odată nu mai poate fi îndreptat,
iar ce lipsește nu poate fi numărat.
16 I-am vorbit inimii mele, zicând: „Iată că mi-am mărit și mi-am sporit înțelepciunea mai mult decât toți cei care au fost la Ierusalim înaintea mea. Inima mea a văzut multă înțelepciune și cunoștință“. 17 Mi-am îndemnat inima să cunosc înțelepciunea și să cunosc nebunia și prostia, dar mi-am dat seama că și aceasta este goană după vânt.
18 Căci unde este multă înțelepciune,
este și multă supărare
și cu cât este mai multă cunoștință,
cu atât este mai multă mâhnire.
Mersul tuturor lucrurilor
1 Cuvintele Eclesiastului , fiul lui David, regele Ierusalimului.
2 O, deșertăciune a deșertăciunilor! – zice Eclesiastul.
O, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune.
3 Ce folos are omul
din toată osteneala lui de care are parte sub soare?
4 Un neam pleacă, altul vine,
dar pământul dăinuie în veac.
5 Soarele răsare
și soarele apune,
zorește către locul lui,
de unde răsare din nou.
6 Vântul bate spre miazăzi
și se întoarce spre miazănoapte,
roată‑roată bate vântul,
la ocolurile sale se tot întoarce.
7 Toate râurile curg în mare,
și marea nu se umple:
din locul spre care curg,
de acolo își reîncep cursul.
8 Toate cuvintele sunt secătuite,
nimeni nu le mai poate rosti;
ochiul nu se mai satură privind
și urechea nu obosește auzind.
9 Ce a fost va mai fi,
și ce s‑a făcut se va mai face;
nu este nimic nou sub soare.
10 Dacă s‑ar spune despre vreun lucru:
„Iată ceva nou!”,
demult exista deja,
în veacurile dinaintea noastră.
11 Nu‑și mai aduce aminte nimeni de cei din vechime.
Și nici de cei care vor urma nu‑și va mai aduce aminte nimeni
dintre cei care vor veni după ei.
Deșertăciunea tuturor lucrurilor
12 Eu , Eclesiastul, am fost rege peste Israel, la Ierusalim.
13 Mi‑am pus inima să cercetez
și să adâncesc cu înțelepciune
tot ce se petrece sub cer:
iată o îndeletnicire anevoioasă
pe care le‑o dă Dumnezeu fiilor oamenilor
ca să se frământe cu ea.
14 Am văzut toate lucrările care se fac sub soare;
și, iată, totul este deșertăciune și goană după vânt!
15 Ce este strâmb nu se poate îndrepta
și ce lipsește nu poate fi pus la socoteală.
16 Mi‑am zis în inima mea: „Iată, eu am sporit și am adunat mai multă înțelepciune decât toți cei care au fost înaintea mea peste Ierusalim, și inima mea a văzut multă înțelepciune și cunoaștere.”
17 Mi‑am pus inima să cunosc înțelepciunea
și să cunosc prostia și nebunia,
dar am înțeles că și aceasta este goană după vânt.
18 Căci în multă înțelepciune este și mult zbucium,
și cine adună cunoaștere adună durere.