1 Cuvintele oratorului, fiul lui David, rege la Ierusalim.
Deșertăciunea existenței
2 O, deșertăciune a deșertăciunilor! zice oratorul.
O, deșertăciune a deșertăciunilor!
Totul este deșertăciune!
3 Ce câștig are omul din toată munca grea
pe care o depune sub soare?
4 O generație trece și apoi altă generație vine,
dar pământul rămâne mereu în picioare.
5 Soarele răsare și apune,
grăbindu-se apoi înspre locul de unde va răsări iarăși.
6 Vântul se îndreaptă spre sud
și apoi se întoarce spre nord.
Vântul umblă de jur împrejur, rotindu-se,
și revine mereu la traiectoria sa.
7 Toate râurile curg spre mare,
fără să o umple însă;
râurile se întorc de unde au plecat,
doar ca să pornească iarăși de acolo.
8 Toate lucrurile sunt obositoare,
cum nu se poate spune,
dar ochiul nu se satură să privească,
așa cum nici urechea nu se satură să asculte.
9 Ce a fost va mai fi,
iar ce s-a făcut se va mai face.
Nu este nimic nou sub soare!
10 Este vreun lucru despre care cineva poate zice:
„Vezi lucrul acesta? Este nou!“?
Totuși, el exista demult,
încă din veacurile dinaintea noastră.
11 Nu a rămas nicio amintire
despre oamenii de demult,
tot așa cum nici cei ce vor urma
nu vor mai fi păstrați în amintirea
celor ce vor veni după ei.
Deșertăciunea înțelepciunii
12 Eu, oratorul, am fost rege peste Israel la Ierusalim. 13 Mi-am îndemnat inima să caute și să cerceteze înțelepciunea cu privire la tot ce se face sub ceruri. Aceasta este o muncă obositoare, pe care Dumnezeu a dat-o fiilor omului ca să se ocupe cu ea. 14 Am observat toate lucrările care se fac sub soare și iată că toate sunt deșertăciune și goană după vânt.
15 Ce a fost îndoit odată nu mai poate fi îndreptat,
iar ce lipsește nu poate fi numărat.
16 I-am vorbit inimii mele, zicând: „Iată că mi-am mărit și mi-am sporit înțelepciunea mai mult decât toți cei care au fost la Ierusalim înaintea mea. Inima mea a văzut multă înțelepciune și cunoștință“. 17 Mi-am îndemnat inima să cunosc înțelepciunea și să cunosc nebunia și prostia, dar mi-am dat seama că și aceasta este goană după vânt.
18 Căci unde este multă înțelepciune,
este și multă supărare
și cu cât este mai multă cunoștință,
cu atât este mai multă mâhnire.
Deșertăciunea tuturor lucrurilor pământești
1 Cuvintele Propovăduitorului , fiul lui David, împărat în Ierusalim. 2 Deșertăciunea deșertăciunilor, zice Propovăduitorul, deșertăciunea deșertăciunilor! Totul este deșertăciune! 3 Ce folos are omul din toată truda sa cu care se trudește sub soare? 4 Un neam trece și un neam vine dar pământul rămâne în veac. 5 Soarele răsare și el, și soarele apune și se grăbește la locul său și acolo răsare. 6 Vântul merge spre miazăzi și se întoarce spre miazănoapte: se întoarce necurmat în mersul său și vântul se întoarce iarăși la ocolurile sale. 7 Toate râurile curg în mare și marea nu se umple; la locul unde merg râurile, acolo merg iarăși. 8 Toate lucrurile sunt în trudă, omul nu poate spune. Ochiul nu se satură văzând și urechea nu se umple auzind. 9 Ce a fost aceea va fi; și ce s‐a făcut aceea se va face; și nu este nimic nou sub soare. 10 Este oare ceva de care s‐ar putea zice: Vezi, aceasta este nou! A fost de mult în veacurile care au fost înainte de noi. 11 Nu este nicio aducere aminte de cele trecute: nici nu va fi nicio aducere aminte de cele următoare care vor fi, la cei ce vor fi după aceea. 12 Eu , Propovăduitorul, am fost împărat peste Israel în Ierusalim. 13 Și mi‐am pus inima să cercetez și să adâncesc prin înțelepciune tot ce se face sub ceruri: aceasta e o trudă rea pe care a dat‐o Dumnezeu copiilor oamenilor ca să se chinuiască cu ea. 14 Am văzut toate lucrările care se fac sub soare; și iată totul este deșertăciune și vânare de vânt! 15 Ce este strâmb nu se poate îndrepta și ce este lipsă nu se poate număra. 16 Am vorbit cu inima mea, zicând: lată am ajuns mare și am dobândit înțelepciune mai mult decât toți cei ce au fost înainte de mine peste Ierusalim și inima mea a văzut multă înțelepciune și cunoștință. 17 Și mi‐am îndreptat inima ca să cunosc înțelepciunea și să cunosc nebunia și nesocotința: am aflat că și aceasta este vânare de vânt. 18 Căci în multă înțelepciune este mult amar: și cel ce înmulțește cunoștința, înmulțește durerea.