Averea și cinstea sunt tot deșertăciuni
1 Este un rău pe care l-am văzut sub soare și care se întâlnește des între oameni. 2 Este, de pildă, un om căruia i-a dat Dumnezeu avere, bogății și slavă; așa că nu-i lipsește nimic din ce-i dorește sufletul, dar Dumnezeu nu-l lasă să se bucure de ele, ci un străin se bucură de ele: aceasta este o deșertăciune și un rău mare. 3 Chiar dacă un om ar avea o sută de copii și ar trăi mulți ani, oricât de mult i s-ar mări numărul zilelor anilor lui, dar dacă nu i se satură sufletul de bunătățile agonisite de el și dacă nici de înmormântare n-are parte, eu zic că o stârpitură este mai fericită decât el. 4 Căci aceasta din urmă piere odată cu venirea ei, se duce în întuneric și numele îi rămâne acoperit cu întuneric; 5 n-a văzut, nici n-a cunoscut soarele, și de aceea este mai bine de ea decât de omul acela. 6 Și de ar trăi chiar de două ori o mie de ani un astfel de om, fără să se bucure de fericire, nu merg toate la un loc? 7 Toată truda omului este pentru gura lui, și totuși poftele nu i se împlinesc niciodată. 8 Căci ce are înțeleptul mai mult decât nebunul? Ce folos are nenorocitul care știe să se poarte înaintea celor vii? 9 Mai bine ce vezi cu ochii decât frământare de pofte neîmplinite: și aceasta este o deșertăciune și goană după vânt. 10 Ce este omul, se cunoaște după numele care i s-a dat demult: se știe că este din pământ și nu poate să se judece cu cel ce este mai tare decât el. 11 Căci chiar dacă face multă vorbă, care doar înmulțește deșertăciunea, ce folos are omul din ea? 12 Căci cine știe ce este bine pentru om în viață, în toate zilele vieții lui de viețuire deșartă, pe care le petrece ca o umbră? Și cine poate să spună omului ce va fi după el sub soare?
Averea și cinstea sunt deșertăciuni
1 Este un rău pe care l‑am văzut sub soare și care s‑a înmulțit între oameni. 2 Este, de pildă, un om căruia Dumnezeu i‑a dat avere, bogății și slavă, așa că nu duce lipsă de nimic din tot ce‑i dorește sufletul, dar Dumnezeu nu‑i îngăduie să mănânce din ele, ci un străin le mănâncă: aceasta este deșertăciune și un mare rău.
3 Dacă ar zămisli cineva o sută de copii și ar trăi mulți ani, dacă zilele anilor lui ar fi multe la număr , dar nu i se satură sufletul de bunătăți și nici de înmormântare n‑are parte, eu zic că o stârpitură este mai fericită decât el. 4 Căci aceasta din urmă vine degeaba și se duce în întuneric, și în întuneric îi rămâne numele; 5 soare n‑a văzut și n‑a cunoscut, dar are mai multă odihnă decât omul . 6 Și dacă ar trăi chiar de două ori o mie de ani fără să vadă binele, nu merg oare toate într‑un singur loc?
7 Toată osteneala omului este pentru gura lui
și nu i se satură sufletul niciodată.
8 Ce folos are înțeleptul față de nebun?
Și săracul care știe cum să umble înaintea celor vii?
9 Mai bine să te mulțumești cu ce ai sub ochi
decât să umbli după ce‑ți poftește sufletul:
și aceasta este deșertăciune și goană după vânt.
10 Ce există a primit deja nume; se știe și ce este omul ,
că nu e în stare să se judece cu Cel mai tare decât el.
11 Căci există multe cuvinte
care înmulțesc deșertăciunea,
dar ce folos are omul din ele?
12 Cine știe ce este bine pentru om în viață, în cursul zilelor traiului său deșert, pe care le petrece ca o umbră? Și cine i‑ar putea spune omului ce va fi după el sub soare?