1 Omul născut din femeie are viața scurtă, dar plină de necazuri.
2 Se naște și e tăiat ca o floare;
fuge și piere ca o umbră.
3 Și asupra lui ai Tu ochiul deschis!
Și pe mine mă tragi la judecată cu Tine!
4 Cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată un om curat?
Nu poate să iasă niciunul.
5 Dacă zilele lui sunt hotărâte,
dacă i-ai numărat lunile,
dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu-l va putea trece,
6 întoarce-Ți măcar privirile de la el și dă-i răgaz,
să aibă măcar bucuria pe care o are simbriașul la sfârșitul zilei.
7 Un copac și tot are nădejde,
căci, când este tăiat , odrăslește din nou
și iar dă lăstari.
8 Când i-a îmbătrânit rădăcina în pământ,
când îi piere trunchiul în țărână,
9 înverzește iarăși de mirosul apei
și dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.
10 Dar omul, când moare, rămâne întins.
Omul, când își dă sufletul, unde mai este?
11 Cum pier apele din lacuri
și cum seacă și se usucă râurile,
12 așa se culcă și omul și nu se mai scoală;
cât vor fi cerurile, nu se mai deșteaptă
și nu se mai scoală din somnul lui.
13 Ah, de m-ai ascunde în Locuința morților,
de m-ai acoperi până-Ți va trece mânia
și de mi-ai rândui o vreme când Îți
vei aduce iarăși aminte de mine!
14 Dacă omul, odată mort, ar putea să mai învieze,
aș mai trage nădejde în tot timpul suferințelor mele,
până mi se va schimba starea în care mă găsesc.
15 Atunci m-ai chema și Ți-aș răspunde
și Ți-ar fi dor de făptura mâinilor Tale.
16 Dar astăzi îmi numeri pașii,
ai ochiul asupra păcatelor mele;
17 călcările mele de lege sunt pecetluite într-un mănunchi
și născocești fărădelegi în sarcina mea.
18 Cum se prăbușește muntele și piere,
cum piere stânca din locul ei,
19 cum este mâncată piatra de ape
și cum este luat pământul de râu,
așa nimicești Tu nădejdea omului.
20 Îl urmărești întruna și se duce;
Îi schimonosești fața și apoi îi dai drumul.
21 De ajung fiii lui la cinste, el nu știe nimic;
de sunt înjosiți, habar n-are.
22 Numai pentru el simte durere în trupul lui,
numai pentru el simte întristare în sufletul lui.”
Iov se jelește despre nimicnicia omului
1 Omul născut din femeie este de puține zile și plin de necaz. 2 Răsare ca o floare și se taie; el fuge ca umbra și nu rămâne. 3 Și tu îți deschizi ochii asupra unuia ca acesta și mă tragi la judecată cu tine? 4 Cine poate scoate un lucru curat din unul necurat! Nimeni! 5 Dacă zilele lui sunt hotărâte, dacă numărul lunilor lui este în mâna ta și i‐ai pus margini peste care să nu treacă: 6 Ia‐ți privirea de la el ca să se odihnească, până își va sfârși ziua ca un simbriaș . 7 Căci pentru copac este nădejde; dacă va fi tăiat , va odrăsli iarăși și mlădița lui nu va înceta. 8 Chiar dacă‐i îmbătrânește rădăcina în pământ și‐i piere trunchiul în țărână, 9 totuși la mirosul apei va înmuguri și va da ramuri ca un sad tânăr; 10 dar omul moare și rămâne întins; da, omul își dă duhul și unde este? 11 Apele se duc din lac și râul seacă și se usucă: 12 așa și omul se culcă și nu se mai scoală; cât vor fi cerurile nu se vor deștepta și nu se vor scula din somnul lor. 13 O, de m‐ai ascunde în Șeol, de m‐ai ține în taină până‐ți va trece mânia! de mi‐ai rândui o vreme hotărâtă și ți‐ai aduce aminte de mine! 14 Dacă moare omul, va învia el? În toate zilele luptei mele aș aștepta până mi‐ar veni schimbarea. 15 M‐ai chema și ți‐aș răspunde: ai dori de lucrul mâinilor tale. 16 Dar acum îmi numeri pașii; nu pândești tu păcatul meu? 17 Călcarea mea de lege este pecetluită într‐un sac și cu adevărat îmi îngrămădești nelegiuirea. 18 Dar un munte care se prăbușește se preface în pulbere și stânca se mută din locul ei; 19 apele rod pietrele, valurile lor spală pulberea pământului; așa pierzi tu nădejdea omului. 20 Îl biruiești în veac și trece; îi schimbi fața și‐i dai drumul. 21 Fiii săi ajung în cinste și el nu știe; sunt coborâți și el nu află de ei. 22 Carnea lui suferă numai pentru el însuși și sufletul lui se va jeli numai pentru sine.