PSALMUL 39
Către mai-marele cântăreților: către Iedutun. Un psalm al lui David
1 Ziceam: „Voi veghea asupra căilor mele,
ca să nu păcătuiesc cu limba;
îmi voi pune frâu gurii
cât va sta cel rău înaintea mea.”
2 Am stat mut, în tăcere;
am tăcut, măcar că eram nenorocit,
și totuși durerea mea nu era mai puțin mare.
3 Îmi ardea inima în mine,
un foc lăuntric mă mistuia,
și atunci mi-a venit cuvântul pe limbă și am zis:
4 „Doamne, spune-mi care este sfârșitul vieții mele,
care este măsura zilelor mele,
ca să știu cât de trecător sunt!”
5 Iată că zilele mele sunt cât un lat de mână
și viața mea este ca o nimica înaintea Ta.
Da , orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ține. (Oprire)
6 Da, omul umblă ca o umbră,
se frământă degeaba,
strânge la comori și nu știe cine le va lua.
7 Acum, Doamne, ce mai pot nădăjdui eu?
În Tine îmi este nădejdea .
8 Izbăvește-mă de toate fărădelegile mele!
Nu mă face de ocara celui nebun!
9 Stau mut, nu deschid gura,
căci Tu lucrezi.
10 Abate-Ți loviturile de la mine!
Îmi iese sufletul sub loviturile mâinii Tale.
11 Tu pedepsești pe om și-l lovești pentru fărădelegea lui;
îi prăpădești, ca molia , ce are el mai scump.
Da , orice om este doar o suflare. (Oprire)
12 Ascultă-mi rugăciunea, Doamne,
și pleacă-Ți urechea la strigătele mele!
Nu tăcea în fața lacrimilor mele!
Căci sunt un străin înaintea Ta,
un pribeag, ca toți părinții mei.
13 Abate-Ți privirea de la mine și lasă-mă să răsuflu,
până nu mă duc și să nu mai fiu !
Deșertăciunea vieții
Mai marelui muzicii, către Iedutun. Un psalm al lui David
1 Am zis: Voi lua seamă la căile mele, ca să nu păcătuiesc cu limba mea; voi pune frâu gurii mele, cât va fi cel rău înaintea mea.
2 Am amuțit în tăcere. Am tăcut chiar și de la bine și durerea mea s‐a ațâțat.
3 Inima mea ardea înăuntrul meu, ardea focul cugetând eu. Atunci am vorbit cu limba mea.
4 Fă‐mi cunoscut , Doamne, sfârșitul meu și măsura zilelor mele, câtă este; să știu ce sfărâmicios sunt.
5 Iată, mi‐ai făcut zilele cât un lat de mână. Vremea vieții mele este o nimica înaintea ta. Cu adevărat orice om este o suflare, chiar cel ce stă tare. (Sela) .
6 Da, omul umblă ca o umbră, se neliniștește cu adevărat în zadar, îngrămădește avuții și nu știe cine le va strânge.
7 Și acum, Doamne, ce aștept eu? Nădejdea mea este în tine!
8 Izbăvește‐mă de toate fărădelegile mele; nu mă face de ocara nebunului.
9 Am fost mut, nu mi‐am deschis gura, căci tu ai făcut aceasta.
10 Depărtează lovitura de la mine, pier de lovirea mâinii tale.
11 Când mustri pe om și‐l pedepsești pentru nelegiuire, tu faci să se ducă frumusețea lui ca molia. Da , orice om este o suflare. (Sela) .
12 Auzi‐mi rugăciunea, Doamne, și pleacă urechea la strigarea mea; nu fi surd la lacrimile mele, căci sunt un străin la tine, un pribeag, ca toți părinții mei.
13 Ia‐ți privirea de la mine și mă voi întări, mai înainte de a mă duce de aici și să nu mai fiu.