Iov deznădăjduit
1 Oare n‐are omul o viață de luptă pe pământ? Și nu sunt zilele lui ca zilele unui simbriaș? 2 Cum dorește robul după umbră și cum își așteaptă simbriașul simbria, 3 așa mi s‐au dat luni de amăgire , și mi s‐au numărat nopți de trudă. 4 Dacă mă culc, zic: când mă voi scula și își va încheia noaptea măsura? Și sunt sătul de frământări până în zorile zilei. 5 Carnea îmi este acoperită de viermi și de coji de pământ, îmi crapă pielea și face puroi. 6 Zilele mele trec mai repede decât suveica țesătorului și se sfârșesc fără nădejde. 7 Ah, adu‐ți aminte că viața mea este o suflare; ochiul meu nu va mai vedea binele. 8 Ochiul celui ce mă privește nu mă va mai vedea; ochii tăi vor fi peste mine și nu voi mai fi. 9 Norul se împrăștie și trece; așa și cel ce se pogoară în Șeol nu se mai scoală. 10 Nu se mai întoarce la casa sa, și locul său nu‐l mai cunoaște. 11 De aceea nu‐mi voi mai stăpâni gura; voi vorbi în strâmtorarea duhului meu, mă voi tângui în amărăciunea sufletului meu. 12 Oare sunt o mare, sau un balaur de mare, de pui străji în jurul meu? 13 Dacă zic: Mă va mângâia patul meu, culcușul meu îmi va alina durerea: 14 atunci mă înspăimânți prin visuri, mă îngrozești cu vedenii; 15 și sufletul meu alege sugrumarea, și mai bine moartea decât oasele mele! 16 M‐am scârbit ; nu voi trăi în veac! Lasă‐mă , căci zilele mele sunt o suflare ! 17 Ce este omul de‐l mărești și‐ți pui inima pe el, 18 și‐l cercetezi în fiecare dimineață și‐l încerci la fiecare clipă? 19 Pentru ce nu‐ți abați ochii de la mine și nu mă lași liniștit până îmi voi înghiți scuipatul? 20 Am păcătuit: ce ți‐am făcut? Păzitorule de oameni, de ce m‐ai făcut să fiu ținta loviturilor tale, de‐mi sunt o povară mie însumi? 21 Și pentru ce nu‐mi ierți păcatul meu și nu faci să treacă nelegiuirea mea? Căci acum mă voi culca în pulbere și mă vei căuta și nu voi mai fi.
1 Oare nu muncește omul din greu pe pământ?
Oare nu sunt zilele lui ca ale unui zilier?
2 Ca un sclav care tânjește după umbră,
sau ca un zilier care își așteaptă plata,
3 așa am moștenit și eu luni de deșertăciune
și mi s-au dat nopți de necaz.
4 Când mă culc, mă întreb: «Când mă voi trezi?».
Dar noaptea e așa de lungă și sunt sătul de frământări până în zori.
5 Carnea îmi este acoperită de viermi și de coji pământii;
pielea îmi crapă și supurează.
6 Zilele mele sunt mai iuți decât suveica țesătorului
și se sfârșesc fără speranță.
7 Adu-Ți aminte, Dumnezeule , că viața mi-e doar o suflare!
Ochii mei nu vor mai vedea binele.
8 Ochiul care mă privește nu mă va mai vedea;
ochii Tăi vor fi asupra mea, dar eu nu voi mai fi.
9 Ca norul care se risipește și trece,
tot așa cel ce coboară în Locuința Morților nu se va mai ridica.
10 Nu se va mai întoarce la casa lui
și nu-și va mai cunoaște locul.
11 De aceea eu nu voi tăcea,
ci, în necazul duhului meu, voi vorbi,
în amărăciunea sufletului meu, mă voi plânge!
12 Sunt eu Marea sau un monstru al mării,
de ai pus o strajă în jurul meu?
13 Când zic: «Patul meu mă va mângâia
și așternutul îmi va alina plângerea!»,
14 atunci Tu mă înspăimânți cu vise
și mă îngrozești cu vedenii.
15 Așa că aș alege mai bine sugrumarea,
mai bine moartea, decât aceste oase.
16 Le disprețuiesc…! Nu voi trăi în veci!
Lasă-mă, căci doar o suflare îmi sunt zilele!
17 Ce este omul, ca să-l apreciezi
și să-ți îndrepți inima spre el,
18 să-l cercetezi în fiecare dimineață
și să-l încerci în orice clipă?
19 Nu vei înceta oare să te mai uiți la mine
și să mă lași astfel singur, măcar până-mi înghit saliva?
20 Dacă am păcătuit, ce Ți-am făcut Ție,
Veghetor al oamenilor?
De ce m-ai luat drept țintă?
Am devenit o povară pentru Tine?
21 De ce nu-mi ierți fărădelegea
și nu-mi dai la o parte nelegiuirea?
Căci acum mă voi culca în țărână,
mă vei căuta, dar nu voi mai fi“.