Evrei 6

1 De aceea să lăsăm cuvântul începutului lui Hristos și să înaintăm cu sârguință spre desăvârșire, nepunând iarăși temelia pocăinței de faptele moarte și a credinței în Dumnezeu, 2 a învățăturii despre botezuri și despre punerea mâinilor și despre învierea morților și despre judecata veșnică. 3 Și aceasta o vom face, dacă va îngădui Dumnezeu. 4 Căci este cu neputință ca cei ce au fost luminați odată și au gustat darul ceresc și s‐au făcut părtași ai Duhului Sfânt 5 și au gustat cuvântul bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor , 6 și care totuși au căzut, să fie înnoiți iarăși spre pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei înșiși pe Fiul lui Dumnezeu și‐l dau de ocară. 7 Căci pământul care a băut ploaia ce vine adesea peste el și care dă verdeață folositoare acelora pentru care și este lucrat are parte de binecuvântare de la Dumnezeu; 8 dar dacă face spini și pălămidă este lepădat și aproape de blestem și sfârșitul lui este să fie ars.

9 Dar despre voi, iubiților, suntem încredințați de mai bune lucruri și care țin de mântuire, chiar dacă vorbim astfel. 10 Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrul vostru și iubirea pe care ați arătat‐o pentru numele lui, întrucât ați slujit și slujiți sfinților. 11 Dar dorim ca fiecare dintre voi să arate aceeași sârguință pentru încrederea deplină a nădejdii până la sfârșit, 12 ca să nu fiți trândavi, ci următori ai celor ce prin credință și îndelungă răbdare moștenesc făgăduințele. 13 Căci Dumnezeu, când a făcut făgăduința lui Avraam, fiindcă n‐avea să jure pe nimeni mai mare, a jurat pe sine însuși, 14 zicând: Cu adevărat binecuvântând te voi binecuvânta și înmulțind te voi înmulți. 15 Și astfel, fiindcă a avut îndelungă răbdare, a dobândit făgăduința. 16 Căci oamenii jură pe cel ce este mai mare și jurământul le este sfârșitul oricărui cuvânt de împotrivire spre întărire. 17 În aceasta Dumnezeu voind să arate și mai mult moștenitorilor făgăduinței nestrămutarea sfatului său, a venit la mijloc cu un jurământ, 18 ca prin două fapte nestrămutate, în care este cu neputință ca Dumnezeu să mintă, să avem puternica mângâiere, noi, care am scăpat ca să apucăm nădejdea pusă înaintea noastră, 19 pe care o avem ca o ancoră neclintită tare a sufletului și care intră până în ceea ce este în lăuntrul perdelei, 20 unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător, fiind făcut mare preot în veac după rânduiala lui Melhisedec.