14¹Omul născut din femeie are viaţa scurtă, dar plină

²Se naște

fuge și piere ca o umbră.

³Și asupra lui

Și pe mine mă tragi

⁴Cum ar putea

Nu poate să iasă niciunul.

⁵Dacă

dacă i-ai numărat lunile,

dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu-l va putea trece,

⁶întoarce-Ţi

să aibă măcar bucuria pe care o are simbriașul

⁷Un copac și tot are nădejde,

căci, când este tăiat

și iar dă lăstari.

⁸Când i-a îmbătrânit rădăcina în pământ,

când îi piere trunchiul în ţărână,

⁹înverzește iarăși de mirosul apei

și dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.

¹⁰Dar omul, când moare, rămâne întins.

Omul, când își dă sufletul, unde mai este?

¹¹Cum pier apele din lacuri

și cum seacă și se usucă râurile,

¹²așa se culcă și omul și nu se mai scoală;

cât

și nu se mai scoală din somnul lui.

¹³Ah, de m-ai ascunde în Locuinţa morţilor,

de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia

și de mi-ai rândui o vreme când Îţi

vei aduce iarăși aminte de mine!

¹⁴Dacă omul, odată mort, ar putea să mai învieze,

aș

până

¹⁵Atunci m-ai

și Ţi-ar fi dor de făptura mâinilor Tale.

¹⁶Dar astăzi îmi numeri

ai ochiul asupra păcatelor mele;

¹⁷călcările mele de lege

și născocești fărădelegi în sarcina mea.

¹⁸Cum se prăbușește muntele și piere,

cum piere stânca din locul ei,

¹⁹cum este mâncată piatra de ape

și cum este luat pământul de râu,

așa nimicești Tu nădejdea omului.

²⁰Îl urmărești întruna și se duce;

Îi schimonosești faţa și apoi îi dai drumul.

²¹De ajung fiii lui la cinste, el

de sunt înjosiţi, habar n-are.

²²Numai pentru el simte durere în trupul lui,

numai pentru el simte întristare în sufletul lui.”