Iov, mai înainte

29¹Iov a luat din nou cuvântul în pilde și a zis:

²„O, cum nu pot să fiu ca

ca în zilele când mă păzea Dumnezeu,

³când

și lumina Lui mă călăuzea în întuneric!

⁴Cum nu sunt ca în zilele puterii mele,

când Dumnezeu veghea ca un prieten

⁵când Cel Atotputernic încă era cu mine

și când copiii mei stăteau în jurul meu;

⁶când mi se scăldau pașii

și stânca

⁷Dacă ieșeam să mă duc la poarta cetăţii

și dacă îmi pregăteam un scaun în piaţă,

⁸tinerii se trăgeau înapoi la apropierea mea,

bătrânii se sculau și stăteau în picioare.

⁹Mai-marii își opreau cuvântările

și își puneau

¹⁰Glasul căpeteniilor tăcea

și li se lipea limba

¹¹Urechea care mă auzea mă numea fericit,

ochiul care mă vedea mă lăuda.

¹²Căci scăpam

și pe orfanul lipsit de sprijin.

¹³Binecuvântarea nenorocitului venea peste mine,

umpleam de bucurie inima văduvei.

¹⁴Mă îmbrăcam cu dreptatea

neprihănirea îmi era manta și turban.

¹⁵Orbului

și șchiopului, picior.

¹⁶Celor nenorociţi le eram tată

și cercetam pricina

¹⁷Rupeam falca

și-i smulgeam prada din dinţi.

¹⁸Atunci ziceam: ‘În cuibul

zilele mele vor fi multe ca nisipul.

¹⁹Apa

roua va sta toată noaptea peste ramurile mele.

²⁰Slava mea va înverzi neîncetat

și arcul

²¹Oamenii mă ascultau și așteptau,

tăceau înaintea sfaturilor mele.

²²După cuvântările mele, niciunul nu răspundea

și cuvântul meu era pentru toţi o rouă binefăcătoare.

²³Mă așteptau ca pe ploaie,

căscau gura ca după ploaia

²⁴Când li se înmuia inima, le zâmbeam

și nu puteau izgoni seninătatea de pe fruntea mea.

²⁵Îmi plăcea să mă duc la ei și mă așezam în fruntea lor;

eram ca un împărat în mijlocul unei oștiri,

ca un mângâietor lângă niște întristaţi.

30¹Și acum!… Am ajuns de râsul celor mai tineri decât mine,

pe ai căror părinţi nu-i socoteam vrednici să-i pun printre câinii turmei mele.

²Dar la ce mi-ar fi folosit puterea mâinilor lor,

când ei nu erau în stare să ajungă la bătrâneţe?

³Sfrijiţi de sărăcie și foame,

fug în locuri uscate, de multă vreme părăsite și pustii.

⁴Smulg ierburile sălbatice de lângă copăcei

și n-au ca pâine decât rădăcina de bucsău.

⁵Sunt izgoniţi din mijlocul oamenilor,

strigă lumea după ei ca după niște hoţi.

⁶Locuiesc în văi îngrozitoare,

în peșterile pământului și în stânci.

⁷Urlă printre tufișuri

și se adună sub mărăcini.

⁸Fiinţe mârșave și dispreţuite,

sunt izgoniţi din ţară.

⁹Și acum

am ajuns de batjocura lor.

¹⁰Mă urăsc, mă ocolesc,

mă scuipă

¹¹Nu se mai sfiesc și mă înjosesc,

nu mai au niciun frâu înaintea mea.

¹²Ticăloșii aceștia se scoală la dreapta mea

și îmi împing picioarele

și își croiesc

¹³Îmi nimicesc cărarea

și lucrează ca să mă prăpădească,

ei, cărora nimeni nu le-ar veni în ajutor.

¹⁴Ca printr-o largă spărtură străbat spre mine,

se năpustesc sub pocnetul dărâmăturilor.

¹⁵Mă apucă groaza.

Slava îmi este spulberată ca de vânt,

ca un nor a trecut fericirea mea.

¹⁶Și acum, mi se topește

și m-au apucat zilele suferinţei.

¹⁷Noaptea mă pătrunde și-mi smulge oasele,

durerea care mă roade nu încetează.

¹⁸De tăria suferinţei, haina își pierde faţa,

mi se lipește de trup ca o cămașă.

¹⁹Dumnezeu m-a aruncat în noroi

și am ajuns ca ţărâna și cenușa.

²⁰Strig către Tine și nu-mi răspunzi;

stau în picioare și nu mă vezi.

²¹Ești fără milă împotriva mea,

lupţi împotriva mea cu tăria mâinii Tale.

²²Mă ridici, îmi dai drumul pe vânt

și mă nimicești cu suflarea furtunii.

²³Căci știu că mă duci la moarte,

în locul unde

²⁴Dar cel ce se prăbușește nu-și întinde mâinile?

Cel în nenorocire nu cere ajutor?

²⁵Nu plângeam

N-avea inima mea milă de cel lipsit?

²⁶Mă așteptam la fericire,

și, când colo, nenorocirea

trăgeam nădejde de lumină, și, când colo, a venit întunericul.

²⁷Îmi fierb măruntaiele fără încetare,

m-au apucat zilele de durere.

²⁸Umblu înnegrit

Mă scol în plină adunare și strig după ajutor.

²⁹Am ajuns frate

tovarăș cu struţii.

³⁰Pielea

iar oasele

³¹Harpa mea s-a prefăcut în instrument de jale

și cavalul meu scoate sunete plângătoare.

31¹Făcusem un legământ cu ochii

și nu mi-aș fi oprit privirile asupra unei fecioare.

²Dar ce soartă mi-a păstrat

Ce moștenire mi-a trimis Cel Atotputernic din ceruri?

³Pieirea nu-i oare pentru cel rău

și nenorocirea pentru cei ce fac fărădelege?

⁴N-a cunoscut

Nu mi-a numărat El toţi pașii mei?

⁵Dacă am umblat cu minciuna,

dacă mi-a alergat piciorul după înșelăciune,

⁶să mă cântărească Dumnezeu în cumpăna celor fără prihană,

și-mi va vedea neprihănirea!

⁷De mi s-a abătut pasul de pe calea cea dreaptă,

de mi-a urmat inima

de s-a lipit vreo întinăciune de mâinile mele,

⁸atunci eu

și odraslele mele să fie dezrădăcinate!

⁹Dacă mi-a fost amăgită inima de vreo femeie,

dacă am pândit la ușa aproapelui meu,

¹⁰atunci nevastă-mea să macine pentru altul

și s-o necinstească alţii!

¹¹Căci aceasta ar fi fost o nelegiuire,

o fărădelege

¹²un foc care mistuie până la nimicire

și care mi-ar fi prăpădit toată bogăţia.

¹³De aș fi nesocotit dreptul slugii sau slujnicei mele

când se certa cu mine,

¹⁴ce aș putea să fac când Se ridică

Ce aș putea răspunde când pedepsește El?

¹⁵Cel ce m-a făcut pe mine în pântecele mamei mele nu l-a făcut

Oare nu ne-a întocmit același Dumnezeu în pântecele mamei?

¹⁶Dacă n-am dat săracilor ce-mi cereau,

dacă am făcut să se topească de plâns ochii văduvei,

¹⁷dacă mi-am mâncat singur pâinea,

fără ca orfanul să fi avut și el partea lui din ea,

¹⁸eu, care din tinereţe l-am crescut ca un tată,

eu, care de la naștere am sprijinit pe văduvă;

¹⁹dacă am văzut pe cel nenorocit ducând lipsă de haine,

pe cel lipsit neavând învelitoare,

²⁰fără ca inima lui să mă fi binecuvântat

fără să fi fost încălzit de lâna mieilor mei;

²¹dacă am ridicat mâna împotriva orfanului

pentru că mă simţeam sprijinit de judecători,

²²atunci să mi se dezlipească umărul de la încheietură,

să-mi cadă braţul și să se sfărâme!

²³Căci mă temeam

și nu puteam lucra astfel din pricina măreţiei Lui.

²⁴Dacă mi-am pus

dacă am zis aurului: ‘Tu ești nădejdea mea’,

²⁵dacă m-am îngâmfat

de mulţimea bogăţiilor pe care le dobândisem,

²⁶dacă am privit

luna când înainta măreaţă

²⁷și dacă mi s-a lăsat amăgită inima în taină,

dacă le-am aruncat sărutări31:27 Sărutări, în semn de închinare., ducându-mi mâna la gură –

²⁸și aceasta este tot o fărădelege

căci m-aș fi lepădat de Dumnezeul cel de sus –,

²⁹dacă m-am bucurat de nenorocirea

dacă am sărit de bucurie când l-a atins nenorocirea,

³⁰eu, care n-am dat voie

să-i ceară moartea cu blestem,

³¹dacă nu ziceau oamenii din cortul meu:

‘Unde este cel ce nu s-a săturat din carnea lui?’,

³²dacă petrecea străinul

dacă nu mi-aș fi deschis ușa să intre călătorul,

³³dacă mi-am ascuns fărădelegile, ca

și mi-am închis nelegiuirile în sân,

³⁴pentru că mă temeam de mulţime

pentru că mă temeam de dispreţul

familiilor, ţinându-mă deoparte și necutezând să-mi trec pragul…

³⁵O, de aș găsi pe cineva să

Iată apărarea mea, iscălită de mine: să-mi răspundă Cel

Cine-mi va da plângerea iscălită de potrivnicul meu?

³⁶Ca să-i port scrisoarea pe umăr,

s-o leg de fruntea mea ca o cunună;

³⁷să-i dau socoteală de toţi pașii mei,

să mă apropii de el ca un domn.

³⁸Dacă pământul meu strigă împotriva mea

și dacă brazdele lui varsă lacrimi;

³⁹dacă i-am mâncat

și dacă am

⁴⁰atunci să crească spini

și neghină în loc de orz!”

Sfârșitul cuvintelor lui Iov.