Să intrăm în odihna lui
41Deci fiindcă rămâne încă o făgăduință spre a intra în odihna lui, să
ne temem ca nu cumva cineva dintre voi să pară că a rămas în urmă. 2Căci în adevăr și noi am avut o veste bună propovăduită nouă ca și ei; dar lor cuvântul care a fost auzit nu le‐a folosit, fiindcă n‐a fost amestecat cu credință la cei ce au auzit. 3Căci noi
cei ce am crezut intrăm în acea odihnă, după cum a zis: Cum am
jurat în mânia mea: de vor intra ei în odihna mea! deși lucrările erau făcute de la întemeierea lumii. 4Căci despre ziua a șaptea a zis undeva astfel: Și Dumnezeu s‐a
31.17
odihnit în ziua a șaptea de toate lucrările lui. 5Și iarăși în acest loc: De vor intra ei în odihna mea! 6Deci, fiindcă rămâne încă să intre unii în ea, și cei
mai dinainte care au avut propovăduită vestea bună n‐au intrat din pricina neascultării, 7El hotărăște iar o zi anumită: „Astăzi”
, zicând în David după atâta vreme, cum s‐a spus mai înainte: Astăzi dacă veți auzi glasul lui, nu vă învârtoșați inimile. 8Căci dacă Iosua le‐ar fi dat odihnă, n‐ar fi vorbit el după acestea de altă zi. 9Deci dar rămâne încă o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. 10Căci cine a intrat în odihnă lui, acela s‐a și odihnit de lucrările sale, ca Dumnezeu de ale lui. 11Să ne sârguim dar ca să intrăm în acea odihnă, ca nimeni să nu cadă în aceeași
pildă de neascultare. 12Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu
și lucrător și mai
tăietor decât orice sabie
2.16
cu două tăișuri și pătrunzând
până la despărțirea sufletului și duhului, încheieturilor și măduvei și judecă cugetele și gândurile inimii. 13Și nicio
90.8
139.11‐12
făptură nu este nearătată înaintea lui: ci toate sunt goale și dezvelite
34.21Prov. 15.11
înaintea ochilor celui cu care avem a face.
Isus ca mare preot
14Având deci un mare preot
care
a ștrăbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să
ne ținem bine mărturisirea. 15Căci n‐avem
un mare preot care nu poate suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul ispitit în
toate asemenea nouă, dar
fără păcat. 16Deci să
3.12
ne apropiem cu îndrăzneală de scaunul de domnie al harului, ca să luăm milă și să aflăm har spre ajutor la vreme de nevoie.
Hristos și Melhisedec
51Căci orice mare preot, fiind luat dintre oameni, este așezat
pentru oameni în
cele către Dumnezeu, ca
să aducă daruri și jertfe pentru păcate, 2care
poate fi îngăduitor cu cei neștiutori și rătăcitori, fiindcă și
el însuși este împresurat de slăbiciune. 3Și din pricina
9.7
16.6,15‐179.7
acestei slăbiciuni este dator să aducă pentru păcate, după cum pentru popor, așa și pentru sine. 4Și nimeni
nu‐și ia cinstea aceasta pentru sine, ci dacă este chemat de Dumnezeu după cum a fost și Aaron
. 5Așa
și Hristosul nu s‐a slăvit pe sine însuși ca să fie făcut mare preot, ci cel ce i‐a zis: Tu ești Fiul
meu, eu azi te‐am născut. 6După cum zice și în alt loc: Tu
ești preot în veac după rânduiala lui Melhisedec. 7El în zilele cărnii sale, fiindcă a adus
cereri și rugăciuni stăruitoare, cu
strigăt tare și lacrimi către acela care
putea să‐l mântuiască din
moarte, și fiind ascultat pentru evlavia sa, 8deși
era Fiu, totuși a învățat ascultarea
din cele ce a pătimit. 9Și fiind făcut desăvârșit
, s‐a făcut tuturor celor ce ascultă de el pricinuitorul mântuirii veșnice; 10fiind numit de Dumnezeu mare preot după
rânduiala lui Melhisedec, 11despre care avem multe
de spus și cu anevoie de lămurit, fiindcă v‐ați făcut zăbavnici
cu auzurile.
Pruncia cititorilor
12Căci deși din pricina vremii ar fi trebuit să fiți și învățători, aveți trebuință iarăși ca cineva să vă învețe cele
dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu și ați ajuns să aveți trebuință de lapte
și nu de hrană tare. 13Căci cine are parte numai de lapte este neîncercat în cuvântul dreptății, căci este un prunc
14.20Ef. 4.141 Pet. 2.2
; 14iar hrana tare este pentru cei desăvârșiți, care prin obișnuință au simțurile deprinse să deosebească
binele și răul.
Cei căzuți de la credință
61De aceea să lăsăm
cuvântul începutului lui Hristos și să înaintăm cu sârguință spre desăvârșire, nepunând iarăși temelia pocăinței de faptele moarte
și a credinței în Dumnezeu, 2a învățăturii despre
botezuri și despre
19.6
punerea mâinilor și despre învierea morților
și despre
judecata veșnică. 3Și aceasta o vom face, dacă
va îngădui Dumnezeu. 4Căci este cu neputință ca cei ce au fost luminați
odată și au gustat darul
ceresc și s‐au făcut părtași
6.32Ef. 2.8
ai Duhului Sfânt 5și au gustat cuvântul bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor
, 6și care totuși au căzut, să fie înnoiți iarăși
spre pocăință, fiindcă
ei răstignesc din nou pentru ei înșiși pe Fiul lui Dumnezeu și‐l dau de ocară. 7Căci pământul care a băut ploaia ce vine adesea peste el și care dă verdeață folositoare acelora pentru care și este lucrat are parte de binecuvântare
de la Dumnezeu; 8dar
dacă face spini și pălămidă este lepădat și aproape de blestem și sfârșitul lui este să fie ars.
Făgăduința dată lui Avraam
9Dar despre voi, iubiților, suntem încredințați de mai bune lucruri și care țin de mântuire, chiar dacă vorbim astfel. 10Căci
25.40In. 13.20
Dumnezeu
nu este nedrept ca să uite lucrul
vostru și iubirea pe care ați arătat‐o pentru numele lui, întrucât ați slujit
9.1,122 Tim. 1.18
și slujiți sfinților. 11Dar dorim ca fiecare
dintre voi să arate aceeași sârguință pentru încrederea
deplină a nădejdii până la sfârșit, 12ca să nu fiți trândavi, ci următori ai celor ce prin credință și îndelungă răbdare moștenesc
făgăduințele. 13Căci Dumnezeu, când a făcut făgăduința lui Avraam, fiindcă n‐avea să jure pe nimeni mai mare, a
jurat pe sine însuși, 14zicând: Cu adevărat binecuvântând te voi binecuvânta și înmulțind te voi înmulți. 15Și astfel, fiindcă a avut îndelungă răbdare, a dobândit făgăduința. 16Căci oamenii jură pe cel ce este mai mare și jurământul
le este sfârșitul oricărui cuvânt de împotrivire spre întărire. 17În aceasta Dumnezeu voind să arate și mai mult moștenitorilor
făgăduinței nestrămutarea
sfatului său, a venit la mijloc cu un jurământ, 18ca prin două fapte nestrămutate, în care este cu neputință ca Dumnezeu să mintă, să avem puternica mângâiere, noi, care am scăpat ca să apucăm nădejdea pusă
înaintea noastră, 19pe care o avem ca o ancoră neclintită tare a sufletului și care
intră până în ceea ce este în lăuntrul perdelei, 20unde
Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător, fiind făcut
mare preot în veac după rânduiala lui Melhisedec.
