Moartea lui Ioan Botezătorul
141În vremea aceea Irod
tetrarhul a auzit vestea despre Isus 2și a zis slujitorilor săi: Acesta este Ioan Botezătorul; el s‐a sculat dintre cei morți și de aceea lucrează puterile în el. 3Căci
Irod prinsese pe Ioan, îl legase și‐l pusese în temniță pentru Irodiada, nevasta lui Filip, fratele său. 4Căci Ioan îi zicea: Nu ți
20.21
se cuvine s‐o ai pe ea. 5Și voind să‐l omoare, se temea de gloată pentru că
îl socoteau ca pe un proroc. 6Dar când a fost ziua nașterii lui Irod, fiica Irodiadei a jucat în mijlocul tuturora și a plăcut lui Irod. 7De aici a făgăduit cu jurământ să‐i dea orice ar cere. 8Iar ea, împinsă de mamă‐sa: Dă‐mi, zice, aici pe blid capul lui Ioan Botezătorul. 9Și împăratul s‐a întristat, dar pentru jurăminte și pentru cei ce ședeau împreună cu el la masă a poruncit să i‐l dea. 10Și a trimis și a tăiat capul lui Ioan în temniță. 11Și capul lui a fost adus pe blid și a fost dat fetei și ea l‐a dus mamei sale. 12Și ucenicii lui au venit și au luat trupul mort și l‐au înmormântat și au venit și au dat de știre lui Isus.
Înmulțirea pâinilor
13Și când a auzit
Isus, s‐a depărtat de acolo într‐o corabie într‐un loc pustiu la o parte. Și când au auzit gloatele, l‐au urmat pe jos din cetăți. 14Și a ieșit și a văzut gloată multă și i
s‐a făcut milă de ei și a tămăduit pe bolnavii lor. 15Și când
s‐a făcut seară, ucenicii s‐au apropiat de el zicând: Locul este pustiu și ceasul a trecut acum; dă drumul gloatelor ca să se ducă în sate să‐și cumpere de mâncare. 16Dar Isus le‐a zis: N‐au trebuință să se ducă; dați‐le voi să mănânce. 17Și ei îi zic: N‐avem aici decât cinci pâini și doi pești. 18Și le‐a zis: Aduceți‐mi‐i aici. 19Și a poruncit ca gloatele să șadă pe iarbă: și a luat cele cinci pâini și cei doi pești și uitându‐se spre cer a binecuvântat
și a frânt și a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii gloatelor. 20Și toți au mâncat și s‐au săturat și au strâns prisosul de fărâmituri douăsprezece coșuri pline. 21Și cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbați, afară de femei și copii.
Umblarea pe mare
22Și îndată a silit pe ucenicii săi să intre în corabie și să treacă înaintea lui de cealaltă parte până va da drumul gloatelor. 23Și după ce
a dat drumul gloatelor, s‐a suit în munte la o parte ca să se roage. Și când s‐a făcut seară
, era singur acolo. 24Iar corabia era acum în mijlocul mării, muncindu‐se de valuri deoarece vântul era potrivnic. 25Și la a patra strajă din noapte a venit la ei umblând
pe mare. 26Și când l‐au văzut ucenicii umblând pe mare, s‐au înspăimântat, zicând: Este o nălucă. Și de frică au strigat. 27Dar Isus îndată le‐a vorbit zicând: Îndrăzniți, eu sunt; nu vă temeți. 28Și Petru i‐a răspuns și a zis: Doamne, dacă ești tu, poruncește să vin la tine pe ape. 29Și el a zis: Vino. Și Petru s‐a pogorât din corabie și umbla pe ape ca să vină la Isus. 30Dar când a văzut că vântul era tare, s‐a temut și începând să se afunde, a strigat zicând: Doamne, scapă‐mă. 31Și îndată Isus a întins mâna, l‐a apucat, și‐i zice: Puțin credinciosule, pentru ce te‐ai îndoit? 32Și când s‐au suit în corabie, a stat vântul. 33Și cei din corabie au venit și s‐au
6.69
11.27Fapte. 8.37Rom. 1.2
închinat înaintea lui zicând: Adevărat ești Fiul lui Dumnezeu. 34Și după ce
au trecut dincolo, au venit în ținutul Ghenezaretului. 35Și când l‐au cunoscut oamenii locului aceluia, au trimis în tot ținutul acela și i‐au adus pe toți cei bolnavi; 36și‐l rugau ca numai să‐i atingă ciucurii veșmântului. Și toți câți
s‐au atins, au fost scăpați cu desăvârșire.