Deșertăciunea vieții
Mai marelui muzicii, către Iedutun. Un psalm al lui David
391Am zis: Voi lua seamă
la căile mele, ca să nu păcătuiesc cu limba mea; voi pune frâu gurii
mele, cât
va fi cel rău înaintea mea.
2Am amuțit
în tăcere. Am tăcut chiar și de la bine și durerea mea s‐a ațâțat.
3Inima mea ardea înăuntrul meu, ardea focul
cugetând eu. Atunci am vorbit cu limba mea.
4Fă‐mi cunoscut
119.84
, Doamne, sfârșitul meu și măsura zilelor mele, câtă este; să știu ce sfărâmicios sunt.
5Iată, mi‐ai făcut zilele cât un lat de mână. Vremea vieții
mele este o nimica înaintea ta. Cu adevărat
orice om este o suflare, chiar cel ce stă tare. (Sela).
6Da, omul umblă ca o
umbră, se neliniștește cu adevărat în zadar, îngrămădește
5.14Lc. 12.20,21
avuții și nu știe cine le va strânge.
7Și acum, Doamne, ce aștept eu? Nădejdea
mea este în tine!
8Izbăvește‐mă de toate fărădelegile mele; nu mă face de ocara
79.4
nebunului.
9Am fost
mut, nu mi‐am deschis gura, căci tu
ai făcut aceasta.
10Depărtează
13.21
lovitura de la mine, pier de lovirea mâinii tale.
11Când mustri pe om și‐l pedepsești pentru nelegiuire, tu faci să se ducă
13.28Is. 50.9Osea 5.12
frumusețea lui ca molia. Da
, orice om este o suflare. (Sela).
12Auzi‐mi rugăciunea, Doamne, și pleacă urechea la strigarea mea; nu fi surd la lacrimile mele, căci
2.11
sunt un străin la tine, un pribeag, ca
toți părinții mei.
13Ia‐ți
14.5,6
privirea de la mine și mă voi întări, mai înainte de a mă duce de aici și să
nu mai fiu.