Deșertăciunea tuturor lucrurilor pământești
1 Cuvintele Propovăduitorului , fiul lui David, împărat în Ierusalim. 2 Deșertăciunea deșertăciunilor, zice Propovăduitorul, deșertăciunea deșertăciunilor! Totul este deșertăciune! 3 Ce folos are omul din toată truda sa cu care se trudește sub soare? 4 Un neam trece și un neam vine dar pământul rămâne în veac. 5 Soarele răsare și el, și soarele apune și se grăbește la locul său și acolo răsare. 6 Vântul merge spre miazăzi și se întoarce spre miazănoapte: se întoarce necurmat în mersul său și vântul se întoarce iarăși la ocolurile sale. 7 Toate râurile curg în mare și marea nu se umple; la locul unde merg râurile, acolo merg iarăși. 8 Toate lucrurile sunt în trudă, omul nu poate spune. Ochiul nu se satură văzând și urechea nu se umple auzind. 9 Ce a fost aceea va fi; și ce s‐a făcut aceea se va face; și nu este nimic nou sub soare. 10 Este oare ceva de care s‐ar putea zice: Vezi, aceasta este nou! A fost de mult în veacurile care au fost înainte de noi. 11 Nu este nicio aducere aminte de cele trecute: nici nu va fi nicio aducere aminte de cele următoare care vor fi, la cei ce vor fi după aceea. 12 Eu , Propovăduitorul, am fost împărat peste Israel în Ierusalim. 13 Și mi‐am pus inima să cercetez și să adâncesc prin înțelepciune tot ce se face sub ceruri: aceasta e o trudă rea pe care a dat‐o Dumnezeu copiilor oamenilor ca să se chinuiască cu ea. 14 Am văzut toate lucrările care se fac sub soare; și iată totul este deșertăciune și vânare de vânt! 15 Ce este strâmb nu se poate îndrepta și ce este lipsă nu se poate număra. 16 Am vorbit cu inima mea, zicând: lată am ajuns mare și am dobândit înțelepciune mai mult decât toți cei ce au fost înainte de mine peste Ierusalim și inima mea a văzut multă înțelepciune și cunoștință. 17 Și mi‐am îndreptat inima ca să cunosc înțelepciunea și să cunosc nebunia și nesocotința: am aflat că și aceasta este vânare de vânt. 18 Căci în multă înțelepciune este mult amar: și cel ce înmulțește cunoștința, înmulțește durerea.
Mersul tuturor lucrurilor
1 Cuvintele Eclesiastului , fiul lui David, regele Ierusalimului.
2 O, deșertăciune a deșertăciunilor! – zice Eclesiastul.
O, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune.
3 Ce folos are omul
din toată osteneala lui de care are parte sub soare?
4 Un neam pleacă, altul vine,
dar pământul dăinuie în veac.
5 Soarele răsare
și soarele apune,
zorește către locul lui,
de unde răsare din nou.
6 Vântul bate spre miazăzi
și se întoarce spre miazănoapte,
roată‑roată bate vântul,
la ocolurile sale se tot întoarce.
7 Toate râurile curg în mare,
și marea nu se umple:
din locul spre care curg,
de acolo își reîncep cursul.
8 Toate cuvintele sunt secătuite,
nimeni nu le mai poate rosti;
ochiul nu se mai satură privind
și urechea nu obosește auzind.
9 Ce a fost va mai fi,
și ce s‑a făcut se va mai face;
nu este nimic nou sub soare.
10 Dacă s‑ar spune despre vreun lucru:
„Iată ceva nou!”,
demult exista deja,
în veacurile dinaintea noastră.
11 Nu‑și mai aduce aminte nimeni de cei din vechime.
Și nici de cei care vor urma nu‑și va mai aduce aminte nimeni
dintre cei care vor veni după ei.
Deșertăciunea tuturor lucrurilor
12 Eu , Eclesiastul, am fost rege peste Israel, la Ierusalim.
13 Mi‑am pus inima să cercetez
și să adâncesc cu înțelepciune
tot ce se petrece sub cer:
iată o îndeletnicire anevoioasă
pe care le‑o dă Dumnezeu fiilor oamenilor
ca să se frământe cu ea.
14 Am văzut toate lucrările care se fac sub soare;
și, iată, totul este deșertăciune și goană după vânt!
15 Ce este strâmb nu se poate îndrepta
și ce lipsește nu poate fi pus la socoteală.
16 Mi‑am zis în inima mea: „Iată, eu am sporit și am adunat mai multă înțelepciune decât toți cei care au fost înaintea mea peste Ierusalim, și inima mea a văzut multă înțelepciune și cunoaștere.”
17 Mi‑am pus inima să cunosc înțelepciunea
și să cunosc prostia și nebunia,
dar am înțeles că și aceasta este goană după vânt.
18 Căci în multă înțelepciune este și mult zbucium,
și cine adună cunoaștere adună durere.