1 Omul născut din femeie are viața scurtă, dar plină de necazuri.
2 Se naște și e tăiat ca o floare;
fuge și piere ca o umbră.
3 Și asupra lui ai Tu ochiul deschis!
Și pe mine mă tragi la judecată cu Tine!
4 Cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată un om curat?
Nu poate să iasă niciunul.
5 Dacă zilele lui sunt hotărâte,
dacă i-ai numărat lunile,
dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu-l va putea trece,
6 întoarce-Ți măcar privirile de la el și dă-i răgaz,
să aibă măcar bucuria pe care o are simbriașul la sfârșitul zilei!
7 Un copac, și tot are nădejde,
căci, când este tăiat , odrăslește din nou
și iar dă lăstari.
8 Când i-a îmbătrânit rădăcina în pământ,
când îi piere trunchiul în țărână,
9 înverzește iarăși de mirosul apei
și dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.
10 Dar omul, când moare, rămâne întins.
Omul, când își dă sufletul, unde mai este?
11 Cum pier apele din lacuri
și cum seacă și se usucă râurile,
12 așa se culcă și omul și nu se mai scoală;
cât vor fi cerurile, nu se mai deșteaptă
și nu se mai scoală din somnul lui.
13 Ah, de m-ai ascunde în Locuința Morților,
de m-ai acoperi până-Ți va trece mânia
și de mi-ai rândui o vreme când Îți
vei aduce iarăși aminte de mine!
14 Dacă omul, odată mort, ar putea să mai învie,
aș mai trage nădejde în tot timpul suferințelor mele,
până mi se va schimba starea în care mă găsesc.
15 Atunci m-ai chema, și Ți-aș răspunde;
și Ți-ar fi dor de făptura mâinilor Tale.
16 Dar astăzi îmi numeri pașii,
ai ochiul asupra păcatelor mele;
17 călcările mele de lege sunt pecetluite într-un mănunchi
și născocești fărădelegi în sarcina mea.
18 Cum se prăbușește muntele și piere,
cum piere stânca din locul ei,
19 cum este mâncată piatra de ape
și cum este luat pământul de râu,
așa nimicești Tu nădejdea omului.
20 Îl urmărești întruna și se duce;
Îi schimonosești fața și apoi îi dai drumul.
21 De ajung fiii lui la cinste, el nu știe nimic;
de sunt înjosiți, habar n-are.
22 Numai pentru el simte durere în trupul lui,
numai pentru el simte întristare în sufletul lui.”
1 Cel născut din femeie, omul,
are zile puține
și pline de necaz.
2 Răsare ca o floare și se usucă;
fuge ca o umbră și nu rămâne.
3 Ai Tu ochii ațintiți asupra unui astfel de om?
Mă chemi Tu la judecată cu Tine?
4 Cine poate scoate ceva curat din ceva necurat?
Nimeni!
5 Zilele omului sunt hotărâte.
Tu cunoști numărul lunilor lui
și i-ai stabilit limite pe care nu le poate trece.
6 Așa că întoarce-Ți privirea de la el și lasă-l,
în timp ce se bucură ca un zilier de ziua lui.
7 Căci, pentru un copac, mai este speranță:
dacă este tăiat, el continuă să înmugurească,
și lăstarii lui nu încetează să crească .
8 Deși rădăcina îi îmbătrânește în pământ
și-i piere trunchiul în țărână,
9 la ivirea apei va înmuguri
și va da ramuri ca o plantă.
10 Ființa umană însă, când moare, își pierde toată vlaga;
omul, după ce își dă ultima suflare, nu mai este.
11 Așa cum apele se evaporă din mare,
iar râul seacă și se usucă,
12 tot așa omul se culcă și nu se mai ridică;
cât vor fi cerurile nu se mai trezește,
nici nu se mai scoală din somnul lui.
13 O, de m-ai ascunde în Locuința Morților,
de m-ai acoperi până Îți trece mânia
și de mi-ai hotărî o vreme când să-Ți amintești de mine!
14 Dacă un om moare, va trăi el din nou?
În toate zilele muncii mele grele,
aș aștepta până ar veni schimbarea trupului meu.
15 Atunci m-ai chema și Ți-aș răspunde;
ai tânji după lucrarea mâinilor Tale.
16 Atunci mi-ai număra pașii
și nu mi-ai urmări păcatul.
17 Ai sigila fărădelegea mea într-un sac
și mi-ai acoperi nelegiuirea.
18 Dar, așa cum munții cad și se surpă,
iar stânca este mutată din locul ei
19 și așa cum apa sapă în piatră,
iar torenții spală pământul,
tot așa distrugi Tu speranța omului.
20 Îl învingi pentru totdeauna și el se duce;
îi schimbi înfățișarea și apoi îl alungi.
21 Dacă fiii lui sunt onorați, el nu știe,
iar dacă sunt înjosiți, el nu vede.
22 El simte doar durerea trupului său
și bocește doar pentru sine“.