1 De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos și să mergem spre cele desăvârșite, fără să mai punem din nou temelia pocăinței de faptele moarte și a credinței în Dumnezeu, 2 învățătura despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morților și despre judecata veșnică. 3 Și vom face lucrul acesta, dacă va voi Dumnezeu. 4 Căci cei ce au fost luminați odată și au gustat darul ceresc și s-au făcut părtași Duhului Sfânt 5 și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor , 6 și care totuși au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu și-L dau să fie batjocorit. 7 Când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea pe el și rodește o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântare de la Dumnezeu. 8 Dar , dacă aduce spini și mărăcini, este lepădat și aproape să fie blestemat și sfârșește prin a i se pune foc. 9 Măcar că vorbim astfel, preaiubiților, totuși de la voi așteptăm lucruri mai bune și care însoțesc mântuirea. 10 Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră și dragostea pe care ați arătat-o pentru Numele Lui, voi, care ați ajutorat și ajutorați pe sfinți. 11 Dorim însă ca fiecare din voi să arate aceeași râvnă, ca să păstreze până la sfârșit o deplină nădejde, 12 așa încât să nu vă leneviți, ci să călcați pe urmele celor ce, prin credință și răbdare, moștenesc făgăduințele. 13 Dumnezeu, când a dat lui Avraam făgăduința, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, S-a jurat pe Sine Însuși 14 și a zis: „Cu adevărat te voi binecuvânta și îți voi înmulți foarte mult sămânța.” 15 Și astfel, fiindcă a așteptat cu răbdare, a dobândit făgăduința. 16 Oamenii, ce-i drept, obișnuiesc să jure pe cineva mai mare; jurământul este o chezășie care pune capăt oricărei neînțelegeri dintre ei. 17 De aceea și Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moștenitorilor făgăduinței nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ, 18 pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba și în care este cu neputință ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, 19 pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare și neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, 20 unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergător, când a fost făcut „Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”.
Cei căzuți de la credință
1 De aceea să lăsăm cuvântul începutului lui Hristos și să înaintăm cu sârguință spre desăvârșire, nepunând iarăși temelia pocăinței de faptele moarte și a credinței în Dumnezeu, 2 a învățăturii despre botezuri și despre punerea mâinilor și despre învierea morților și despre judecata veșnică. 3 Și aceasta o vom face, dacă va îngădui Dumnezeu. 4 Căci este cu neputință ca cei ce au fost luminați odată și au gustat darul ceresc și s‐au făcut părtași ai Duhului Sfânt 5 și au gustat cuvântul bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor , 6 și care totuși au căzut, să fie înnoiți iarăși spre pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei înșiși pe Fiul lui Dumnezeu și‐l dau de ocară. 7 Căci pământul care a băut ploaia ce vine adesea peste el și care dă verdeață folositoare acelora pentru care și este lucrat are parte de binecuvântare de la Dumnezeu; 8 dar dacă face spini și pălămidă este lepădat și aproape de blestem și sfârșitul lui este să fie ars.
Făgăduința dată lui Avraam
9 Dar despre voi, iubiților, suntem încredințați de mai bune lucruri și care țin de mântuire, chiar dacă vorbim astfel. 10 Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrul vostru și iubirea pe care ați arătat‐o pentru numele lui, întrucât ați slujit și slujiți sfinților. 11 Dar dorim ca fiecare dintre voi să arate aceeași sârguință pentru încrederea deplină a nădejdii până la sfârșit, 12 ca să nu fiți trândavi, ci următori ai celor ce prin credință și îndelungă răbdare moștenesc făgăduințele. 13 Căci Dumnezeu, când a făcut făgăduința lui Avraam, fiindcă n‐avea să jure pe nimeni mai mare, a jurat pe sine însuși, 14 zicând: Cu adevărat binecuvântând te voi binecuvânta și înmulțind te voi înmulți. 15 Și astfel, fiindcă a avut îndelungă răbdare, a dobândit făgăduința. 16 Căci oamenii jură pe cel ce este mai mare și jurământul le este sfârșitul oricărui cuvânt de împotrivire spre întărire. 17 În aceasta Dumnezeu voind să arate și mai mult moștenitorilor făgăduinței nestrămutarea sfatului său, a venit la mijloc cu un jurământ, 18 ca prin două fapte nestrămutate, în care este cu neputință ca Dumnezeu să mintă, să avem puternica mângâiere, noi, care am scăpat ca să apucăm nădejdea pusă înaintea noastră, 19 pe care o avem ca o ancoră neclintită tare a sufletului și care intră până în ceea ce este în lăuntrul perdelei, 20 unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător, fiind făcut mare preot în veac după rânduiala lui Melhisedec.