Iov deznădăjduit
1 Soarta omului pe pământ este ca a unui ostaș
și zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua.
2 Cum suspină robul după umbră,
cum își așteaptă muncitorul plata,
3 așa am eu parte de luni de durere ,
și partea mea sunt nopți de suferință.
4 Mă culc și zic:
‘Când mă voi scula ?
Când se va sfârși noaptea?’
Și mă satur de frământări până în revărsatul zorilor.
5 Trupul mi se acoperă cu viermi și cu o coajă pământoasă,
pielea-mi crapă și se desface.
6 Zilele mele zboară mai iuți decât suveica țesătorului,
se duc și nu mai am nicio nădejde!
7 Adu-Ți aminte, Dumnezeule, că viața mea este doar o suflare!
Ochii mei nu vor mai vedea fericirea.
8 Ochiul care mă privește nu mă va mai privi;
ochiul Tău mă va căuta și nu voi mai fi.
9 Cum se risipește norul și trece,
așa nu se va mai ridica cel ce se coboară în Locuința morților!
10 Nu se va mai întoarce în casa lui
și nu-și va mai cunoaște locul în care locuia.
11 De aceea nu-mi voi ține gura,
ci voi vorbi în neliniștea inimii mele,
mă voi tângui în amărăciunea sufletului meu.
12 Oare o mare sunt eu sau un balaur de mare,
de-ai pus strajă în jurul meu?
13 Când zic: ‘Patul mă va ușura,
culcușul îmi va alina durerile’,
14 atunci mă înspăimânți prin vise,
mă îngrozești prin vedenii.
15 Ah, aș vrea mai bine gâtuirea,
mai bine moartea decât aceste oase!
16 Le disprețuiesc !… Nu voi trăi în veci…
Lasă-mă , căci doar o suflare mi-i viața !
17 Ce este omul ca să-Ți pese atât de mult de el,
ca să iei seama la el,
18 să-l cercetezi în toate diminețile
și să-l încerci în toate clipele?
19 Când vei înceta odată să mă privești?
Când îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul?
20 Dacă am păcătuit, ce pot să-Ți fac, Păzitorul oamenilor?
Pentru ce m-ai pus țintă săgeților Tale,
de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi?
21 Pentru ce nu-mi ierți păcatul
și pentru ce nu-mi uiți fărădelegea?
Căci voi adormi în țărână
și, când mă vei căuta, nu voi mai fi!”
Iov deznădăjduit
1 Oare n‐are omul o viață de luptă pe pământ? Și nu sunt zilele lui ca zilele unui simbriaș? 2 Cum dorește robul după umbră și cum își așteaptă simbriașul simbria, 3 așa mi s‐au dat luni de amăgire , și mi s‐au numărat nopți de trudă. 4 Dacă mă culc, zic: când mă voi scula și își va încheia noaptea măsura? Și sunt sătul de frământări până în zorile zilei. 5 Carnea îmi este acoperită de viermi și de coji de pământ, îmi crapă pielea și face puroi. 6 Zilele mele trec mai repede decât suveica țesătorului și se sfârșesc fără nădejde. 7 Ah, adu‐ți aminte că viața mea este o suflare; ochiul meu nu va mai vedea binele. 8 Ochiul celui ce mă privește nu mă va mai vedea; ochii tăi vor fi peste mine și nu voi mai fi. 9 Norul se împrăștie și trece; așa și cel ce se pogoară în Șeol nu se mai scoală. 10 Nu se mai întoarce la casa sa, și locul său nu‐l mai cunoaște. 11 De aceea nu‐mi voi mai stăpâni gura; voi vorbi în strâmtorarea duhului meu, mă voi tângui în amărăciunea sufletului meu. 12 Oare sunt o mare, sau un balaur de mare, de pui străji în jurul meu? 13 Dacă zic: Mă va mângâia patul meu, culcușul meu îmi va alina durerea: 14 atunci mă înspăimânți prin visuri, mă îngrozești cu vedenii; 15 și sufletul meu alege sugrumarea, și mai bine moartea decât oasele mele! 16 M‐am scârbit ; nu voi trăi în veac! Lasă‐mă , căci zilele mele sunt o suflare ! 17 Ce este omul de‐l mărești și‐ți pui inima pe el, 18 și‐l cercetezi în fiecare dimineață și‐l încerci la fiecare clipă? 19 Pentru ce nu‐ți abați ochii de la mine și nu mă lași liniștit până îmi voi înghiți scuipatul? 20 Am păcătuit: ce ți‐am făcut? Păzitorule de oameni, de ce m‐ai făcut să fiu ținta loviturilor tale, de‐mi sunt o povară mie însumi? 21 Și pentru ce nu‐mi ierți păcatul meu și nu faci să treacă nelegiuirea mea? Căci acum mă voi culca în pulbere și mă vei căuta și nu voi mai fi.