1 Omul născut din femeie are viața scurtă, dar plină
de necazuri.
2 Se naște
și e tăiat ca o floare;
fuge și piere ca o umbră.
3 Și asupra lui
ai Tu ochiul deschis!
Și pe mine mă tragi
la judecată cu Tine!
4 Cum ar putea
să iasă dintr-o ființă necurată un om curat?
Nu poate să iasă niciunul.
5 Dacă
zilele lui sunt hotărâte,
dacă i-ai numărat lunile,
dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu-l va putea trece,
6 întoarce-Ți
măcar privirile de la el și dă-i răgaz,
să aibă măcar bucuria pe care o are simbriașul
la sfârșitul zilei.
7 Un copac și tot are nădejde,
căci, când este tăiat
, odrăslește din nou
și iar dă lăstari.
8 Când i-a îmbătrânit rădăcina în pământ,
când îi piere trunchiul în țărână,
9 înverzește iarăși de mirosul apei
și dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.
10 Dar omul, când moare, rămâne întins.
Omul, când își dă sufletul, unde mai este?
11 Cum pier apele din lacuri
și cum seacă și se usucă râurile,
12 așa se culcă și omul și nu se mai scoală;
cât
vor fi cerurile, nu se mai deșteaptă
și nu se mai scoală din somnul lui.
13 Ah, de m-ai ascunde în Locuința morților,
de m-ai acoperi până-Ți va trece mânia
și de mi-ai rândui o vreme când Îți
vei aduce iarăși aminte de mine!
14 Dacă omul, odată mort, ar putea să mai învieze,
aș
mai trage nădejde în tot timpul suferințelor mele,
până
mi se va schimba starea în care mă găsesc.
15 Atunci m-ai
chema și Ți-aș răspunde
și Ți-ar fi dor de făptura mâinilor Tale.
16 Dar astăzi îmi numeri
pașii,
ai ochiul asupra păcatelor mele;
17 călcările mele de lege
sunt pecetluite într-un mănunchi
și născocești fărădelegi în sarcina mea.
18 Cum se prăbușește muntele și piere,
cum piere stânca din locul ei,
19 cum este mâncată piatra de ape
și cum este luat pământul de râu,
așa nimicești Tu nădejdea omului.
20 Îl urmărești întruna și se duce;
Îi schimonosești fața și apoi îi dai drumul.
21 De ajung fiii lui la cinste, el
nu știe nimic;
de sunt înjosiți, habar n-are.
22 Numai pentru el simte durere în trupul lui,
numai pentru el simte întristare în sufletul lui.”