Iov deznădăjduit
1 Soarta omului pe pământ este ca a unui ostaș
și zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua.
2 Cum suspină robul după umbră,
cum își așteaptă muncitorul plata,
3 așa am eu parte de luni de durere
,
și partea mea sunt nopți de suferință.
4 Mă culc și zic:
‘Când mă voi scula
?
Când se va sfârși noaptea?’
Și mă satur de frământări până în revărsatul zorilor.
5 Trupul mi se acoperă
cu viermi și cu o coajă pământoasă,
pielea-mi crapă și se desface.
6 Zilele mele
zboară mai iuți decât suveica țesătorului,
se duc și nu mai am nicio nădejde!
7 Adu-Ți aminte, Dumnezeule, că viața mea
este doar o suflare!
Ochii mei nu vor mai vedea fericirea.
8 Ochiul
care mă privește nu mă va mai privi;
ochiul Tău mă va căuta și nu voi mai fi.
9 Cum se risipește norul și trece,
așa nu se va mai ridica cel ce se
coboară în Locuința morților!
10 Nu se va mai întoarce în casa lui
și nu-și va mai cunoaște locul
în care locuia.
11 De aceea nu-mi
voi ține gura,
ci voi vorbi în neliniștea inimii mele,
mă voi tângui
în amărăciunea sufletului meu.
12 Oare o mare sunt eu sau un balaur de mare,
de-ai pus strajă în jurul meu?
13 Când
zic: ‘Patul mă va ușura,
culcușul îmi va alina durerile’,
14 atunci mă înspăimânți prin vise,
mă îngrozești prin vedenii.
15 Ah, aș vrea mai bine gâtuirea,
mai bine moartea decât aceste oase!
16 Le disprețuiesc
!… Nu voi trăi în veci…
Lasă-mă
, căci doar o suflare mi-i viața
!
17 Ce este
omul ca să-Ți pese atât de mult de el,
ca să iei seama la el,
18 să-l cercetezi în toate diminețile
și să-l încerci în toate clipele?
19 Când vei înceta odată să mă privești?
Când îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul?
20 Dacă am păcătuit, ce pot să-Ți fac, Păzitorul
oamenilor?
Pentru ce m-ai pus
țintă săgeților Tale,
de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi?
21 Pentru ce nu-mi ierți păcatul
și pentru ce nu-mi uiți fărădelegea?
Căci voi adormi în țărână
și, când mă vei căuta, nu voi mai fi!”